Caracteristici prezente din perspectiva unor percepții

Făcând un tur al analizelor și previziunilor unor organisme de referință în domeniu , putem enumera toate provocările geopolitice și economice viitoare. Cum va fi lumea peste un deceniu, sau două sau mai multe?

Am mai scris despre BRICS și chiar am dezbătut unele teorii care explică modul în care “permisele actualei crizei economice sunt o reproiectare a noii ordini mondiale, deoarece a luat prin surprindere o mulțime de state și le-a permis unora să speculeze punctele slabe ale altora, pentru a se repoziționa ele însele la un alt nivel geopolitic” . Am atras atenția atât asupra obiectivului presupus strategic, cât și asupra caracteristicii premeditate a crizei economice. În opinia mea, importanța acestor mesaje își găsește eco-ul în faptul că această criză a subminat economia statelor emergente.

Este tendința principală declinul Occidentului? Pentru prima dată din secolul al XV-lea și pana acum, țările occidentale își puteau pierde puterea în fata noilor puteri emergente. Acesta era începutul ultimei faze a unui ciclu de cinci secole de dominație occidentală în lume. Chiar dacă Statele Unite vor rămâne una dintre cele mai mari puteri la nivel mondial, își vor pierde ele hegemonia economică în fata Chinei? Nu vor mai urmări ele “hegemonia militară”, așa cum au făcut-o la sfârșitul Războiului Rece (în 1989)? Unele cercetări arată că ne îndreptăm spre o lume multipolară în care noi actori – China, India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud – vor deveni poli regionali solizi și își vor disputa supremația internațională cu Washington-ul și aliații săi – Marea Britanie, Franța, Germania, Japonia. Cifrele arată o tendință de declin a Vestului și se prefigurează că țările occidentale vor merge de la 56% cât au în prezent, la 25% în mai puțin de un deceniu. În mai puțin de două decenii, Occidentul va pierde mai mult de jumătate din predominanță sa economică și una dintre principalele consecințe este că SUA și aliații săi nu vor avea mijloacele financiare să-și asume rolul de jandarm mondial.

Pe de altă parte, se confirmă oare faptul că, China, este o locomotivă mai puternică decât Statele Unite și Europa la un loc, în termeni de populație, PIB, cheltuielile militare și investițiile tehnologice? China se poate baza pe independența sa energetică datorită petrolului și a gazelor de șist. Dar, Statele Unite ale Americii ar putea deveni liderul mondial în producția de petrol pană în 2020, depășind Arabia Saudită,care este liderul mondial actual ceea ce va produce o răsturnare a relațiilor de putere, fără precedent.
Poate părea ciudat, atunci când unii sugerează că, China ar putea intra în recesiune în curând. Cu toate acestea, Jim Walker susține că acest lucru este posibil: “suntem, probabil, pe cale sa vedem China intrând mai degrabă în recesiune decât într-o încetinire a creșterii economice” . În ceea ce privește gândirea scenariului, o astfel de afirmație ridică două întrebări importante. În primul rând, care ar putea fi cauzele unei recesiuni în China? O criză bancară? În al doilea rând, care ar putea fi consecințele unei astfel de recesiuni? Schimbări de politică economică, tulburări sociale și / sau o politică externă mai agresivă? Jim Walker prezice un soc (recesiune și inflație – mai rău decât stagflație). Eu aș înclina mai degrabă pentru o încetinire puternică a creșterii, nu pentru o recesiune, care în cazul în care politicienii vor influenta politica băncii centrale, s-ar putea înrăutăți. Este într-adevăr un risc serios datorat faptului că banca centrală a Chinei continuă să se supună influentelor politice. Zhou Xiaochuan, a fost un guvernator foarte capabil al Băncii Naționale a Chinei, dar a trebuit să se supună politicului: el nu se numără printre cei câțiva, cei mai puternici oficiali chinezi. Nu există semne încă, că noua conducere va acorda mai multă autonomie băncii. Acest lucru privează China de un instrument independent sau autonom de reglementare a ofertei de bani.

Rusia este activă în Organizația de Cooperare de la Shanghai, care este atât o organizație de securitate cât și una economică. Desigur, în Asia Centrală, Moscova și Beijing-ul sunt concurente atât pe plan economic, cât și pe planurile politic și de securitate, dar niciun conflict major nu se prefigurează intre aceștia doi. Naționaliștii ruși promovează “Eurasia”, sub conducerea Rusiei, dar este mai degrabă doar o ideologie decât orice altceva. Normalizarea relațiilor dintre China și India elimina orice potențial dezacord. In cadrul Consiliului de Securitate al ONU, China, aproape invariabil, votează cu Rusia.

Criza din Europa va dura cel putin un deceniu, până în 2023 și nu este sigur dacă UE va fi capabilă să susțină coeziunea. Între timp, China este a doua cea mai mare economie din lume și va deveni, în curând, prima.

Alte țări dintre țările BRICS (Brazilia, Rusia, India și Africa de Sud) se vor instala pe linia a doua și vor intra în concurență directă cu fosta dominantă ca grup – JAFRU (Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie). Pe linia a treia sunt o serie de puteri intermediare, cu puternice date demografice și creșteri ale ratei de creștere economică, și ele pot deveni poli hegemonici și regionali, deoarece tind să fie un grup de influență la nivel mondial, CINETV – Columbia, Indonezia, Nigeria, Etiopia, Turcia, Vietnam.

Un raport al Ramses si alte surse similare spun că, în noul sistem internațional, cei mai mari actori din lume nu vor mai fi țări, ci comunități unite și interconectate, cel puțin prin intermediul internetului și a rețelelor sociale. Influenta Facebook, care va avea peste un miliard de utilizatori sau a Twitter – 800 de milioane – în jocul politic din lume, ar putea fi decisivă. Structurile de putere se vor risipi, datorită accesului universal la astfel de rețele și utilizării de noi tehnologii digitale. Chiar dacă amenințările militare nu se vor agrava, cu un singur click, pericolele vor veni de la entități non-militare.

In acest context, mai trebuie menționat și riscul crescut de conflict în țările în care resursele naturale, cum ar fi apă și sol, sunt foarte limitate și în care populația este foarte tânăra (în timp ce UE are o populație în curs de îmbătrânire).

Eu nu pot să spun cum va fi organizată lumea peste patru secole de acum înainte, dar astăzi și pentru o lungă perioadă de timp, statele-națiune vor rămâne principala formă de organizare socială la scară mondială. Noi forme de comunicare se va dezvolta într-adevăr mai mult și pot să devină mai importante, acum însă, Facebook și Twitter, deși creează legături intre oamenii din toată lumea, nu pot slăbi statele-națiune (acestea pot fi folosite împotriva guvernelor naționale autoritare, dar asta e altă discuție). Tehnologia va continua să fie cel mai important criteriu de diferențiere între state, dar viitoarele state nu vor fi pe Internet, pe Google sau Facebook, chiar dacă acestea vor deține munți de date în timp real și vor avea mai multe informații decât statele-națiune.

Viitorul este rareori previzibil.

Europa între Parlamentul European și Comisia Europeană

Am urmărit campania electorală pentru Parlamentul European, în diferite țări europene. Prea puțin s-a discutat despre unitatea Uniunii, despre rolul acesteia și, prea puțin s-a dat dovadă de cunoașterea rolului instituțiilor europene.

Nici candidații, nici prezentatorii talk-show-urilor, nu au arătat că observă când ceilalți lansează enunțuri care nu au niciun fundament legal nici nu au spus că, pur și simplu, anumite reguli nu se pot impune la nivelul Uniunii, deoarece ar încălca principiul fundamental al liberei circulații a capitalurilor, persoanelor, etc. în întreaga UE. De exemplu, normele UE care reglementează ratele de impozitare – acestea variază de la o țară la alta, iar în afara de federaliști, nimeni nu vrea armonizarea ratelor de impozitare. Astfel, ar trebui să se aleagă: fie rate de impozitare diferite și companiile o vor alege în mod natural pe cea mai mică, fie armonizarea. (Rata de impozitare nu este singurul factor, dar este unul puternic).

O altă critică unanimă, folosită ca temă de campanie, a fost multiplicarea legislației privind standardele. În mod normal, acest lucru nu ar trebui să se întâmple, dar anumite țări continuă să devieze concurența prin impunerea de noi standarde, forțând Comisia Europeană să elaboreze directive de armonizare, care sunt ulterior aprobate de Parlamentul European și de Consiliu. Comisia Europeană poate propune, dar ea nu legiferează: Consiliul o face, sub rezerva că, după Tratatul de la Lisabona, cu aprobarea Parlamentului European.

Rar candidații au arătat ca dețin cunoștințe minime ale legislației UE și a competențelor diferitelor instituții ale UE: cum se așteptă cineva ca cetățenii de rând să înțeleagă ceva?

Eu cred că José Manuel Barroso nu a fost un președinte al Comisiei Europene rău. Cu ceva ani în urmă, Jacques Delors a avut o sarcină mai ușoară, în aceeași postură, el având de-a face cu 15 și nu 28 de țări, și venea din partea unuia dintre cei doi piloni ai UE, Franța, în timp ce Barroso provine dintr-o țară „mai mică”. Acesta s-a înțeles bine cu cei mai multi, dar nu și cu Margaret Thatcher, care credea că acesta are intenții federaliste și dorește crearea unui superstat european, punând astfel în pericol puterile Parlamentului britanic (în condițiile în care nicio țară din Europa nu are o tradiție parlamentară mai veche decât Marea Britanie).

Un președinte puternic la Președinția Comisiei Europene va trebui să se înțeleagă bine cu Germania și Franța (uneori aceste două țări nu sunt de acord, dar, din motive istorice, Germania nu va fi prea agresivă la adresa Franței niciodată), și nu prea prost cu Marea Britanie. Toate statele membre sunt egale cu privire la aspectele importante din UE, dar Germania și Franța sunt mai egale decât alții. În orice caz, nici un președinte al Comisiei nu va fi mult mai puternic decât Consiliul. De obicei, candidații care provin din alte țări decât cele trei menționate mai sus, pot, uneori, să devină mai importanți decât țara din care provin. Paul-Henri Spaak din Belgia este un exemplu interesant: el a fost succesiv de trei ori prim-ministru al Belgiei (1938-1939, 1946 și 1947-1949), primul președinte al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (1946-1947), primul președinte al Adunării Comune a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1952-1954), strămoșul EEC/EC/EU-, primul președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1949-1950), și al doilea secretar general al NATO (1957-1961). Deși nu fără adversari, Jean-Claude Juncker de Luxemburg poate fi, de asemenea, un astfel de exemplu. În acest sens, Judy Dempsey[1] avea dreptate când spunea că personalitatea președintelui Comisiei este un factor important pentru alegerea lui in functie. În același timp, nici un președinte al Comisiei Europene nu-si poate impune voința în fata Germaniei și a Franței, atunci când acestea nu sunt de acord.

In ultima perioadă a avut loc o întreagă discuție pe marginea unei preluări in presa a unei interpretări greșite a ceea ce ar fi declarat David Cameron, cum că acesta ar fi amenintat cu posibila ieșire a tării pe care o reprezintă din Uniunea Europeană – menționez în acest sens articolul cu titlul „Un oficial din Marea Britanie neagă că Cameron a amenințat că Marea Britanie va ieși din UE dacă Juncker este ales”, de Andreas Rinke și Andrew Osborn, pentru The Sun, în iunie 2014[2]. Ceea ce a spus în realitate David Cameron a fost că ar fi nevoie de mai multe  discuții înainte de a-i susține candidatura lui Juncker. Cu alte cuvinte, el vrea niște asigurări că Juncker va lua în considerare cererile Marii Britanii referitoare la anumite modificări în cadrul UE. Dar președintele Comisiei nu are nici o putere pentru a le aproba: acest lucru depinde în totalitate de Consiliul, și concesiile nu vor merge foarte departe. Cameron încearcă doar să-i convingă pe euro-scepticii din partidul său (nu cei din UKIP) de importanta pe care o are.

Juncker s-ar putea să fie ales sau nu, dar (nu l-am auzit pe William Hague discutând foarte mult despre asta) perspectiva lui David Cameron despre ceea ce ar trebui să fie UE nu este sigur că va avea câștigat de cauză. Germania și Franța, fără de care Consiliul nu face nimic, se vor opune oricărei propuneri care ar conduce la slăbirea instituțiilor UE. Tot ceea ce Cameron poate spera este că acestea nu vor fi întărite și mai mult în direcția de centralizare.

S-a vehiculat în ultima perioada și un zvon cum ca Chrisitine Lagarde ar fi fost o opțiune pentru președinția Comisiei Europene. Au existat voci care spun că Angela Merkel, Cancelarul Germaniei ar prefera-o pe directorul general al FMI, Christine Lagarde, pe această poziție, în conditiile în care aceasta ar accepta. Deși este de centru-dreapta – ea a fost Ministru de Finanțe, în guvernarea Nicolas Sarkozy – Christine Lagarde, ar avea sprijinul francez pentru simplul motiv că este franțuzoaică, și cel mai probabil sprijinul britanic pentru opiniile sale despre piața liberă. Nu se știe dacă toți membrii Consiliului UE s-ar opune candidaturii ei și dacă ea ar fi aprobată de Parlamentul European. Socialiștii Europeni, cu toate acestea, ar fi puțin probabil să se opună unui candidat susținut de către socialiștii francezi, precum și de către grupul PPE de centru-dreapta. Cu toate acestea, este posibil ca atât extrema dreaptă cât și extrema stângă sau Verzii sa se opună candidaturii ei. Aparent, Christine Lagarde nu este interesată de poziția de Președinte al Comisiei Europene sau, cel puțin o preferă pe cea de la FMI, iar cancelarul Angela Merkel îl susține acum pe Jean-Claude Juncker al Luxemburgului, al cărui punct forte este o experiență vastă în UE, inclusiv în calitate de președinte al Euro-grupului. Competitia va fi, în acest caz, între Juncker și Martin Schulz, din Germania.

Extrema dreaptă este de așteptat să il ajute pe Schulz să câștige, deoarece Juncker reprezintă pentru ei tot ceea ce urăsc mai mult: integrarea europeană și euro. Schulz, ale cărui puncte de vedere europene sunt departe de cele ale Juncker, este susținut de Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților în timp ce Juncker ar trebui să obțină votul Conservatorilor și al Reformiștilor Europeni. Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) il va sprijini Guy Verhofstadt din Belgia, dar poate trece la Juncker în turul doi sau a trei, în timp ce Alianța Verzilor-Liberă Europeană (Greens-EFA), ar trebui să-l sprijine în cele din urmă pe Schulz.

Un aspect particular este acela ca Schulz nu este iubit in cadrul alianței euro-atlantice datorită eforturilor sale din trecut pentru a sprijini un organism european de apărare separat de NATO. Dar cu evenimentele din Ucraina este puțin probabil să se ridice subiectul în viitorul apropiat și, în orice caz, Parlamentul European are puțină putere în acest sens el, în comparație cu Consiliul UE.

Deocamdată, as spune că principalul învingător în alegerile pentru PE nu a fost extrema dreapta, ci absenteismul. În alegerile naționale extrema-dreapta nu va mai avea asa un scor, chiar dacă această dimensiune va fi un pic mai mare decât înainte. Ceea ce va învinge extrema dreaptă (și extrema stângă, care a câștigat în Grecia) este redresarea economică a UE. Dar partidele pro-UE ar trebui să explice mai bine beneficiul unității UE și să se oprească din a da vina pe Bruxelles pentru propriile decizii.

Se pare că David Cameron este acum izolat, iar JC Juncker va primi postul. PPE îl susține pe Juncker, și este puțin probabil ca Angela Merkel sa meargă împotriva lor. S-ar putea spune că Martin Schultz iese din cursă căci, in 20 iunie, Angela Merkel a ajuns la un acord cu partenerii săi de coaliție. Susținătorii de centru-dreapta ai lui Merkel vor vota în Parlament pentru ca Schulz să rămână președinte al PE pentru un al doilea mandat, în timp ce Juncker va primi postul de la Comisia Europeană.

Social-democrații germani o vor sprijini pe Angela Merkel să-l numească Guenther Oettinger, un creștin-democrat, în calitate de comisar.

Angela Merkel a spus clar că-l va sprijini pe Juncker în fața opoziției feroce britanice.

“Cu siguranță nu vom ajunge la o decizie unanimă cu privire la acest subiect”, a spus Angela Merkel, “dar vrem să se opereze în spirit european și asta înseamnă că vom fi atenți la ceea ce spune Marea Britanie, în special cu privire in cadrul… programului de lucru al Comisiei. În cazul în care grupul Socialist din Parlamentul European îl nominalizează pe Martin Schulz pentru președinție, secțiunea germană a PPE îl va sprijini pe Schulz pentru această poziție. Pentru prima dată în acest an, PE va putea să-și propună candidatul la președinția Comisiei, dar Consiliul nu este obligat să accepte această alegere și ei vor să-și propună propriul candidat, probabil pe Juncker. Acesta din urmă va trebui ulterior să primească aprobarea Parlamentului European.”[3] 

Săptămâna trecută a fost făcut un sondaj pan-european, de către Ipsos-Mori, care a arătat ca 60% dintre europenii cu vârsta de vot nu au auzit nici de Juncker nici de Schultz.[4] 

Asa cum Yogi Berra spunea, “Nu s-a terminat, până nu s-a terminat.”

“US Treasury Sanctions Additional Individuals For Threatening The Territorial Integrity Of Ukraine”

“The U.S. Department of the Treasury on June 20 sanctioned seven separatists in Ukraine responsible for or complicit in actions or policies that threaten the peace, security, stability, sovereignty, or territorial integrity of Ukraine, and/or asserting governmental authority over a part or region of Ukraine without the authorization of the Government of Ukraine. These actions were taken pursuant to Executive Order (E.O.) 13660. 

“The United States will continue to take action to hold accountable those persons engaged in efforts to destabilize Crimea and eastern Ukraine,” said Under Secretary for Terrorism and Financial Intelligence David S. Cohen. “These individuals have all contributed to attempts to illegally undermine the legitimate government in Kyiv, notably by falsely proclaiming leadership positions and fomenting violent unrest.” 

Vyacheslav Ponomaryov, a separatist leader, has declared that the rebels have adopted a “take-no-prisoners” approach with future clashes with the Ukrainian security forces, claiming his men will “kill them all.” He also publically claimed his men would take all necessary measures to disrupt the Ukrainian elections in May. Ponomaryov is the former self-proclaimed “people’s mayor” of Slovyansk who declared himself mayor after leading a group of armed separatists in an assault on the Slovyansk mayor’s office in April. The town of Slovyansk has since become one of the centers of the separatist movement, and has been taken over by armed pro-Russia rebels. 

Denis Pushilin is a leader of a group calling itself the “Donetsk People’s Republic,” which has seized government buildings across eastern Ukraine, declared itself to be a sovereign state, and requested that it be allowed to join the Russian Federation. Pushilin has overseen an uprising that has seized town halls, police stations, and other buildings in towns across Ukraine’s Donetsk region. Pushilin stated that he and his followers would not release the buildings they seized until the Ukrainian government vacated its government buildings and the Donetsk region got an independence referendum. At a May press conference, Pushilin also stated that civilian and military authorities independent of Kyiv would be formed in the Donetsk region following the results of the illegitimate referendum on the region’s status in May. He further stated that the presence of any Ukrainian military remaining in the Donetsk region after the announcement of the referendum’s results would be considered illegal. 

Andrey Purgin describes himself as the co-head of a council running the separatist government in Donetsk. He advocated for the illegitimate May referendum and the federalization of Ukraine and took part in the storming of the Donetsk regional administration building earlier this year. Purgin founded the pro-Russian “Republic of Donetsk” organization in December 2005. The group’s activities were forbidden by a Ukrainian court, which considered them to be directed at the territorial disintegration of Ukraine. 

Igor Girkin (who is also known as Igor Strelkov) is the self-described “commander-in-chief of the Donetsk People’s Republic” who controls a group of armed separatists in Slovyansk. Girkin is responsible for the abduction of military observers in Ukraine, and an attack on the Slovyansk Internal Affairs Administration and the 25th Air Mobile Brigade from whom he stole a large cache of weapons. [He is a Russain -GRM]. 

Valery Bolotov has proclaimed himself governor of the separatist-controlled Luhansk region and has publically declared war on the government in Kyiv. Bolotov took direction from Girkin to hold a sham referendum in Luhansk in May.

Sergei Menyailo is the de facto “acting governor” of Sevastopol. He assisted in the formation of Sevastopol’s self-defense squads, which played a key role in facilitating Russia’s occupation of the Crimea region of Ukraine and were later entered into the ranks of the Russian military. Menyailo is part of a commission established to ensure the effectiveness of Russian federal executive bodies in Crimea.

Valery Kaurov is the self-described “president of Novorossiya” and has called on Russian President Vladimir Putin to deploy troops to the territory described as Novorossiya. He has supported separatist activities in Ukraine’s Donetsk andLugansk territories.

As a result of these June 20 actions, any assets of the individuals designated here that are within U.S. jurisdiction must be frozen. Additionally, transactions by U.S. persons or within the United States involving the individuals designated today are generally prohibited.

Identifying Information

Name: Vyacheslav Ponomaryov 

AKA: Vyacheslav Ponomarev 
AKA: Vachislav Ponomaryov 
DOB: 2 May 1965

Name: Denis Pushilin 
AKA: Denis Pushylin 
AKA: Denys Pushylin 
AKA: Denis Volodymyrovych Pushylin 
POB: Makeevka, Ukraine 
DOB: 9 May 1981

Name: Andrey Yevgenyevich Purgin 
AKA: Andrei Purgin 
AKA: Andrej Purgin 
AKA: Andriy Purgin 
AKA: Andriy Purgyn 
AKA: Andriy Purhin 
DOB: 26 Jan, 1972

Name: Igor Vsevolodovich Girkin 
AKA: Igor Strelok 
AKA: Igor Ivanovich Strelkov 
AKA: Ihor Strelkov 
DOB: 17 Dec 1970 
Citizenship: Russian 
Passport: 4506460961 
Address: Shenkurskiy Passage (Proyezd), House 8-6, Apartment 136, Moscow, Russia

Name: Valery Bolotov 
AKA: Valeriy Bolotov 
AKA: Valeri Bolotov 
DOB: 1970 
Alt DOB: 1971

Name: Sergei Ivanovich Menyailo 
AKA: Sergei Menyailo 
AKA: Sergey Menyailo 
DOB: 22 Aug 1960 
POB: Alagir, North Ossetia, Russia 
Title: Acting Governor of Sevastopol

Name: Valery Vladimirovich Kaurov 
AKA: Valerii Volodymyrovych Kaurov 
AKA: Valery Kaurov 
AKA: Valeriy Kaurov 
DOB: 2 Apr 1956 
POB: Odessa, Ukraine”

 

See it here: http://www.treasury.gov/press-center/press-releases/Pages/jl2438.aspx

Fracking Europe

The availability of American shale gas and if and when it happens a settlement of the Iranian nuclear issue, of the Israeli-Palestinian conflict and Turkey’s (the most convenient point of transit) entry into the EU would of course change the situation, but the prospect of supplies of American shale gas is the only one to be almost immediate. Observers are also closely following progress in talks for an association agreement between Ukraine (another major point of transit) and the EU. Yes, there is a question of costs, but the infrastructure could have been developed, not to replace Russian gas, but to avoid Gasprom to be build a quasi-monopoly.

US shale gas will be transported to Europe by gas tankers, a technology that was developed long ago and allowed Algeria to sell large quantities of LNG to the US and France, which is also used by Qatar. Though some countries like France have prohibited shale gas and oil exploration, their companies, like GDF Suez of France (GDF Suez is Europe’s largest LNG importer and the world’s third-largest seller of LNG with a portfolio of 16m tones a year), are busy exploring for shale gas in the US and have already prepared plans for the port infrastructure in France and at least another European country. The US is expected by the International Energy Agency to be the world’s largest natural gas exporter by 2020 (and the largest oil exporter too), though it expects these exports to plateau soon after.

“The US is poised to overtake Russia as the world’s largest producer of oil and natural gas this year, a startling shift that is reshaping energy markets and eroding the clout of traditional petroleum-rich nations”, wrote The Wall Street Journal on Oct. 2, 2013.

Shale-rock formations of oil and natural gas have fueled a comeback for the US that was unimaginable a decade ago. Russia meanwhile has struggled to maintain its energy output and has yet to embrace the technologies such as hydraulic fracturing that have boosted US reserves.

The US ascendance comes as Russia has struggled to maintain its energy output and has yet to embrace technologies such as hydraulic fracturing that have boosted American reserves.

In May, 2013 the Department of Energy authorized the Freeport LNG project in Texas to export to countries that do not have a trade agreement with the US, including Japan and the members of the EU. It was the first such approval to be granted for two years and only the second ever.

Twenty-six proposed US LNG plants have applied to the Department of Energy for export permits, but only one – Cheniere Energy’s Sabine Pass development in Louisiana – had been granted permission to sell to countries that do not have a trade agreement with the US. The US energy department said it would work through the remaining applications in order. Japan is already the world’s largest importer of LNG, and the crippling of its nuclear industry by the 2011 meltdown at Fukushima Daiichi atomic power station has only increased its demand.

Freeport has signed deals to sell its gas to Osaka Gas and Chubu Electric of Japan, and BP of the UK. The export project is owned by a consortium including Osaka Gas and Michael Smith, Freeport’s founder and chief executive. Separately, Japanese and European companies said they would invest billions of dollars in another proposed gas export project, the $10bn Cameron LNG plant in Louisiana. Mitsui, Mitsubishi and Nippon Yusen of Japan, and GDF Suez of France which had already agreed to buy LNG from Cameron, will offer construction financing in return for equity stakes totaling 49.8 per cent.

In June, 2013 representatives from the Azerbaijan-based consortium, Shah Deniz II, approved the Trans-Adriatic Pipeline (TAP) over the U.S.-backed Nabucco West proposal. The 870-kilometer TAP will connect with the previously approved Trans-Anatolian pipeline (TANAP), crossing Greece, Albania, and the Adriatic Sea to deliver 10 billion cubic meters (extendable to 20 billion cubic meters) of Azerbaijani natural gas to Italy, and subsequently, other countries in the European Union. In light of American and European policy goals to diversify the sources of natural gas to Europe, TANAP and TAP must be seen as successes.

Europe’s and other countries’ dependence on Russian gas are about to be reduced, though there is no doubt the Gasprom will remain a major player.

Poland could also become an important producer of shale gas without running afoul of EU environmental legislation.
To answer questions about costs: they are quite high, but thanks to shale gas world natural gas prices have gone down and some countries could be priced out. Natural gas prices have started stopping being linked to oil prices, and US gas export gas could go down by another 35 percent within 4 year, but the price differential will certainly be absorbed by infrastructure investments though part of those will be met by governments (roads, etc) when needed. Countries like France which has been importing LNG for 40 years (from Algeria) have an advantage in this respect, though they will have to expand and overhaul their facilities.

The US lags far behind Europe in terms of LNG use, but European LNG prices are still aligned with oil there – which is of course in the interest of Qatar, Russia, Algeria, etc, as long term oil prices can only rise (even though they might go down temporarily as a result of the economic slowdown in Europe, China, India, etc).

One wouldn’t bet so much on shale gas developments in Europe, at least in the short term, as environmental concerns are an impediment. Europe should accelerate the diversification of her natural gas sources towards US, Canadian and even when available Ukrainian and Polish shale gas, LNG from Qatar and Algeria, perhaps more from Norway, etc., but that won’t be achieved overnight even with the new sense of urgency – the crisis in Ukraine. The share of natural gas in the manufacturing industry’s energy purchases is significantly higher in Europe than in the US. Algeria has significant traditional LNG supplier to certain south European countries. Algeria has been exporting LNG to Europe for decades but exports to the US floundered after a dispute on prices. The latest good news is that Algeria’s probable natural gas reserves have almost doubled since the beginning of this year. Ukraine herself has a potential major shale gas producer.

While a country like France is adamantly opposed to fracking – even shale oil and gas exploration is banned – nuclear power electricity plays a larger role than in any other country in the world, with the nuclear power industry providing over 80 percent of the country’s total electricity consumption. Last but not least, reversing the flow of gas from Germany and other countries to Ukraine is easier said than done, as the pipelines and their compression stations have not been designed for a reversal of the flow – but it is of course possible.

On the issue of dependence on Russian gas, everyone knows that the US won’t be able to export LNG from shale gas in large quantities before 2016.

The Analyst and The Intelligence Officer

I thought I had it clear that an Intelligence Analyst is a civilian or a military in charge of analyzing intelligence, while an Intelligence Officer is an officer, working in Intelligence. Although, the definitions should be clear and well known to anybody interested or working in the field of Intelligence, I’ve stumbled some days ago on a debate upon what these notions means, they differing from field to field, from country to country, from one perspective to another, from language to language. Today, remembering how, a few years ago I had to research the definitions of the words “Intelligence”, “security” and “safety”, I believe it is right to summarize a few perspectives the debaters had on the two notions mentioned above.

Apparently, an intelligence officer could be either enlisted, commissioned, or civilian. The term “officer” in this case refers to the duty (while in my language, officer means anybody with a higher military rank than lieutenant). The definitions depend on the nature of the agency and are by rank or by job type. In DoD/military intelligence organizations, an “intelligence officer” normally refers to a commissioned officer or civilian whose specialty is Intel, like logistics or personnel officer. In non-DoD (non-military), “officer” vs. “analyst” depends on type of job. Officers plan, conduct, and lead operations. In many countries, an intelligence officer is either a case officer (recruiting HUMINT), a desk officer (steering the intelligence cycle) or an intelligence analyst (analyses HUMINT, SIGINT, DIGINT, OSINT, all-INT and reporting based on all the collected information), when only a very few intelligence officers are actively conducting HUMINT or CI operations.

The Intelligence Reform and Terrorism Prevention Act of 2004 (IRTPA) is a 235-page Act of Congress, signed by President George W. Bush, that broadly affects United States federal terrorism laws, and it says:

“The Intelligence Reform and Terrorism Prevention Act of 2004 were designed, among other goals, to break down obstacles to information sharing and to facilitate collaboration and “all-source analysis” of the wide and expanding range of national security issues. To meet the challenges of the 21st century, we can no longer tolerate false distinctions between “all-source”  and “single-INT” analysts or agencies. Stated another way, providing high-quality analysis and enhancing policymaker understanding of complex developments require utilizing all types of information and the insights of everyone who can contribute. Information sharing and collaboration are now essential attributes of intelligence analysis. For example, imagery analysts need (and have) access to SIGINT and HUMINT that could help them to determine the purpose of a construction project. Diplomatic reporting and SIGINT are useful to determine the veracity or biases of a clandestine HUMINT source. Freely available unclassified materials (Open Source Intelligence or OSINT) provides context for all kinds of other reporting. In other words, all analysts are—and must be—all-source analysts.”

That while the roles and activities performed within intelligence organizations are similar between military, civilian, and police organizations. There are significant semantic differences in what the term “officer” means within these different organizations. Some define the Intelligence Officer as a person employed to deliver all kind of intelligence activities such as collection of information (from Open Sources, Human Sources, etc.), undercover operations and analysis. Analysis is a highly specialized role. An intelligence officer is a more generic term and generally involves more generic and more flexible type of work in the intelligence arena. Those who specialize in the different INTs (HUMINT, SIGINT, MASINT, IMINT, etc) collect the raw data and the analyst puts it all together to turn it into intelligence, if (s)he’s an all source analyst. An analyst may have contact with a source depending on the assignment (in most cases no), but it is very little and mostly for screening/vetting purposes, not interrogation or interviewing because that is up to the HUMINT collector to do. Contractors aren’t allowed to recruit and run sources because of laws on intelligence collection, it has to be done by a government entity (i.e. an agency person or member of the military).

Therefore, an Intelligence Analyst is an official skilled in understanding and interpreting intelligence reports received from field agents. By being able to place specific reports in a broader context, an intelligence agent can help evaluate the importance of reports. Intelligence analysts most often work with government agencies, although some positions in the private sector do exist as well. Analysts analyze, Officers operate. The difference is between the analysis and collection objectives of the intelligence cycle. Interestingly, the analysts are the catalyst for action as they produce the product, intelligence. Sometimes a field analyst has to make immediate decisions that impact an ongoing or developing situation and can involve life/safety of others. The analysts’ role is crucial and requires the sharpest and most interesting minds. The analyst can have the best circumstances to process information and still be wrong some of the time. The intelligence officer has to perform with a unique set of decision making skills that must ensure success and survival in an environment of pressure, uncertainty, and more eminent result.

There is also the term Intelligence Operative, meaning any higher level engaged in intelligence work, which may include running HUMINT assets, using technical tools to gather information, whereas the Intelligence Analysts are the people making sense of the gathered information or one can say turning the Information into Intelligence. Reports Officer (or Program Manager in other agencies) may be found as the link between analysts and collectors. Collectors rarely have the opportunity to communicate directly with their customer, the analyst. The Program Manager could also personally meet with the analysts who are being serviced to get follow-up on a timely basis. Successfully completed collection operations need to be brought to the attention of command so that the lonely collector gets positive feedback and appropriate comments on their performance reports. Intelligence Officers in the military are the supervisors of enlisted analysts, HUMINT/SIGINT/IMINT collectors and counterintelligence agents, which refers specifically to the commissioned officer rank. In the civilian world, Intelligence Officer is a working title to refer to all in the intelligence profession; it isn’t limited to CI/HUMINT trades nor is it limited to rank.   Intelligence Officers manage and usually are in charge of programs, analytic groups, or CIs. It is their job to offer guidance and direction and make sure that all are focused on the mission. Both functions are critical in today’s intelligence environment. In some ways, intelligence agents are the Sherlock Holmes of the intelligence community, looking at all the gathered pieces in the hopes of reaching some conclusion.

The work of an intelligence analyst can be vital to the security, both national and foreign, of citizens and military personnel. Army analysts, for instance, may prepare reports for combat commanders that can influence troop movement or strategy. They may also be in charge of interpreting enemy movements, actions, and intercepted communications. Good intelligence analysis can save lives, while a mistake in gathering or analyzing can lead to serious consequences.

Nowadays, private sector intelligence analysts tend to work with defense contractors or large corporations that use intelligence-gathering techniques to predict the behavior of their rivals.

Most government agencies want to hire a person who can do it all.

The internet crime and its cost to society

There is not such thing as privacy anymore. There is no privacy on the Internet for sure! Privacy on Internet is just a notion that was introduced to keep the “political correct” appearance. The loss of self-identity into the masses led to the need of being noticed and discovered. Therefore, there are new generations that feel they need to share, follow, show, talk, say their existence. In the past we knew that privacy means safety, today the need to be heard or to be seen is bigger than the self preservation one.

More international bodies centralizing information on cyber crime is not probably a useful idea, while exchanging best practises, views and intelligence is always useful, not only between governmental bodies but with private bodies as well. There is no perfect method to evaluate the cost of cyber crime. I do believe in international cooperation and am not opposed to such bodies as clearing houses for intelligence that need to be shared. But certainly a state body is not going to share its technologies with a number of states who spy on its country: the technology to intercept communications between criminal organizations or to defeat hackers is the same as that which allow interception of foreign government communications and security against foreign state-sponsored hackers. As to “lawful interception” of communications, does everybody agree on that? No country will ever recognize as lawful intercepts made by another country. Part of those roles are already assumed at least in theory by Interpol, NATO and other civilian and military regional organizations. NATO remains weak on the issue and its capabilities need to be augmented. I am not sure new international bodies will not simply add a new layer of bureaucracy. Agencies are most often cooperating on ad hoc basis with other national agencies and probably don’t need an international body to further this cooperation. Such international bodies would also increase the likeliness of leaks.

I have a question: is the individuals’ pursuit of happiness the governments’ job?

B-2 Stealth Bombers

Two B-2 Spirit stealth bombers will be based for a “short-term deployment” at Fairford, a Royal Air Force base in England 90 miles west of London.

B-2 stealth bombers have been employed in Europe during the 1999 operation against Serbia, but they were operating at the time from Whiteman Air Force Base, in the continental U.S., on round-trip missions that averaged 30 hours in duration.

B-2s have been sent in the past to the U.S. base on the Pacific island of Guam. They have also operated during Operation Iraqi Freedom, according to the U.S. Air Force, from an undisclosed “forward operating location,” possibly the island of Diego Garcia in the Indian Ocean. They have also taken part in operation Enduring Freedom, bombing targets in Afghanistan.

The U.S. has 20 B-2As Spirit, made by Northrop Grumman Corporation. With a crew of two, they have a range of about 6,000 miles or 10,000 kilometers without in-flight refueling and can carry up to 50,000 lbs (23 metric tons) of bombs and missiles, both conventional and nuclear. The entire fleet is based permanently at Whiteman Air Force Base in Missouri.

Some interpret the temporary basing of two B-2 Spirit in England as a message to Russia.