Results of the intervention in Iraq?

What are the consequences of the U.S. interventionist policies in the Middle East? The bad ones are about these: the destabilization of Iraq a few years after the withdrawal of troops, the rise of Islamic fundamentalist rhetoric, the emergence of a group of which it appears even “Al-Qaeda” wants to desist and the spread of the influence of these groups (ISIS, newer IS), that influence the civil war in Syria.

The rise of Islamic fundamentalism and Islamist terrorist is not the direct consequence of US intervention in the Middle East. Modern Islamic fundamentalism is a type of political-religious ideology that emerged in the 1920s, at a time the US was virtually absent from the Middle East scene. The main Islamic fundamentalist movement which appeared at the end of the 1920s is of course the Muslim Brotherhood which was founded in Egypt by Hassan Al Banna. It was founded as a pan-Islamist, political-religious and social movement. Though it did see itself as an international movement, its political action was very much limited to Egypt, though by the late 1940s, the group had an estimated 500,000 members in Egypt while its ideas had spread across the Arab world. From around 1936 it resorted to terrorism, opposing British rule and those it believed cooperated with it, but with strictly Egyptian goals and renounced violence for a time in 1949. The MB welcomed the overthrow of the Egyptian monarchy in 1952 but quickly fell out with the Free Officers whom they accused of secularism.

After a failed attempt to assassinate President Gamal Abdul Nasser in 1954, the Ikhwan were blamed, banned, and thousands of members imprisoned and often tortured. The group continued, however, to grow underground. This clash with the authorities prompted an important shift in the ideology of the Ikhwan, evident in the writing of one prominent member, Sayyid Qutb, who became posthumously one of Al-Qaeda’s favorite ideologues.

Qutb’s work advocated the use of jihad (struggle) against Jahili (religiously ignorant) societies, both Western and so-called Islamic ones, which he argued were in need of radical transformation.

His writings – particularly the 1964 work “Milestones” – inspired the founders of many radical Islamist groups, including Ayman Al-Zawahiri’s Tanzim Al-Jihad, Gemaa al-Islamiya and Osama bin Laden’s mentor, Abdullah Azzam.

In 1965, the Egyptian government again cracked down on the Ikhwan, executing Qutb for terrorist actions in 1966 and transforming him into a martyr for Islamists across the region. In the early 1970s the MB renounced again terrorism but continued to oppose both authoritarian regimes and the principles of democracy. This when those who were not ready to forsake terrorism founded Gemaa Islamiya and Tanzim Al-Jihad. Gemaa (or Jemaa) Islamiya has now renounced terrorism while Tanzim al Jihad (or Islamic Jihad) joined in its majority Al-Qaeda. During the 1980s, the Ikhwan attempted to rejoin the political mainstream.

Al-Qaeda was founded by Osama bin Laden, Abdullah Azzam,and others in late 1989 on the basis of the Maktab al-Khidamat (services bureau) which had been set up to coordinate logistics for Arab fighters against the Soviet occupation or Afghanistan and which indirectly probably received US money distributed by Pakistan’s ISIS according to its own criteria. Al-Qaeda was not initially particularly anti-American and anti-Western and the US and the organization found themselves on the same side. Differences however emerged however between Abdullah Azzam, a Palestinian. The latter defended the view that the main objectives of Islamists was to overthrow the “apostate” regimes in the Muslim and in particular the Arab Muslim world, while bin laden and his supporters believed that these “apostate” regimes survived only as a result of Western support and that the “far enemy”, initially designated as the US and the West in general, later “the Christians and the Jews”, should be defeated before the “near enemy” -the apostate regimes- could be overthrown. Egyptian supporters of bin Laden murdered Azzam, apparently without his permission, though he did not punish them. Al-Qaeda adheres to a version of Islamic fundamentalism known as Salafism, according to which Muslims started to go astray about two centuries after the death of the Prophet of Islam, and that Islamic societies should return to this Golden Age of Islam represented by theses first two centuries. But their representation of Muslim societies after the death of the Prophet has little to do with historical reality: it is an artificial reconstruction of this period based on today’s Salafist concept of Islam, which opposes nation states (it wants a return to the Umma, the non-national community of Moslems) an democracy, which they describe as the rule of man as opposed to the rule of God. The Umma should be ruled by a Caliph as after the death of the Prophet (the first four Caliphs, known as the Rashidoun) are honored by all Muslims except Shiites who honor only the last of the four, Ali, as a descendent of the Prophet.

Osama bin Laden’s switch to global terrorism against the West and regimes it considered as supported by the West dates from Saddam Hussein’s invasion of Kuwait. He asked the Saudi authorities permission to create an army of Mujaheddin to fight Iraq but was told that this was no guerilla Afghanistan and that bin Laden’s fighters would not stand a chance against Iraq’s 2,500 tanks. bin Laden was adamantly opposed to any non-Muslim military presence in the Kingdom. He soon went to Sudan where he was for a time supported by the authorities there and Islamist ideologue Hassan Al-Tourabi, who has since changed his political-religious views and strongly opposed Islamist terrorism. He later found refuge and support in the Taleban’s Afghanistan.

Until Operation Desert Shield the US had little to do with Islamist terrorism, though Islamists have always criticized the West for their support for the existence of Israel, which they consider illegitimate, and for their alleged and sometimes real support during the Cold War for authoritarian regimes in the Muslim world. The US had little to do with the creation of Israel but recognized her almost immediately -though the administration was divided on the subject with president Truman however adamant on the issue-, followed just as immediately by the Soviet Union. Israel’s hard-won independence was made possible by Czech arms rather than Western ones, supplied on orders from Stalin who wanted to exploit animosity between Israel and Britain.

Al-Qaeda and similar ideologies need their causes promoted. One of the first ones after Afghanistan was Bosnia, which hit by an arms embargo (which also applied to Serbia and all other members of the former Yugoslav federation, but Serbia was awash with weapons including heavy ones -the JNA was an apt fighting force) did not know where to turn to -at least until president Clinton was persuaded to act to stop the genocide that had started, with NATO following as usual- in desperation welcomed AQ-linked Jihadists. The Bosniaks were to regret this later and became a strong ally of the US in the fight against AQ terrorism, extraditing expeditiously a number of Jihadists to the US.

The second cause célèbre was Iraq. There was no love lost between Saddam Hussein and bin Laden, and though the Iraqi dictator once sent former senior intelligence officer Farooq Al-Hijazi to meet with bin laden in Sudan, almost nothing came out of it. But the Jihadists were strongly opposed to any type of Western military intervention in the Muslim world. The Iraqi version of AQ -Al-Qaeda in the land of the two rivers, the Islamic State of Iraq, the Islamic State of Iraq and Sham and now the Islamic State- differentiate themselves from the main AQ ideology is that they are determined not only to oppose democracy but to destroy Shiismi, its holy sites and even many of the faithful themselves. Abu Musab Al-Zarqawi, a Jordanian who was killed in a targeted US air strike, is the father of this ferocious anti-Shiism, which was too harsh for bin laden and Zawahiri. Abu Bakr al Baghdadi shares this ferocious anti-Shiism. He no longer obeys Zawahiri’s edicts and believes a non-national Islamic State can be created right now which would expand to the rest of the Muslim world, abolishing national borders, and ruled by himself, Caliph Ibrahim. He is over-extending himself and will pay the price.

US interventions in the Muslim world did not create Islamic fundamentalism and international Islamist terrorism, but they create focal points for it, helping recruitment by giving like-minded Muslims a cause célèbre. Islamic fundamentalism, including its violent Salafist-Jihadist form, was not created by the US or the West in general. It is the product of the very rapid evolution of Muslim-majority societies, where some cannot accept many aspects of modernity which collide with their own, narrow and backward-looking conception of Islam. Ironically, it is a by-product of an evolution which created them but which will eventually destroy them. The fight against AQ ideology will not be won with drones, though this fight has a military aspect and drones are a most useful weapon in this military dimension. It will be won ideologically and religiously by the Muslims themselves, but they do need our support, particularly in the military aspects.

Saying that the Saddam Hussein regime, which killed 650,000 Iraqis in judicial and extrajudicial executions, generalized torture even against whole families, started two major wars and lesser ones, was after all preferable to the Islamic State, is comparable to saying that we should have left Hitler and the Nazi regime in place as the best defense against Communism. Supporting the Iraqi state is most urgent.

O privire spre Statul Islamic

In această etapă, ambițiile IS (Islamic State – Statul Islamic) sunt destul de modeste. Ei încearcă să desființeze granița dintre Siria și Irak, și se vor extinde doar în cazul în care pot lupta cu alte țări musulman-majoritare.

Ar trebui să ne amintim că Jihadiștii au luptat si în Europa, mai exact în Bosnia, când Alija Izetbegović era disperat ca nu primea niciun ajutor din alta parte, pentru a lupta împotriva JNA și cu sârbii bosniaci. Astfel, el i-a acceptat; promițându-le naționalitate bosniacă, dacă lupta pentru el. Dar aceștia au intrat rapid în conflict cu armata bosniacă și populația. După ce războiul s-a terminat – ca rezultat al intervenției SUA și a NATO – unii dintre acești Jihadiști, au luptat în Afganistan, alții au plecat, în timp ce ceilalți, fie și-au reluat activitățile lor jihadiste, criminale sau infracționale, ori doar dus o viață normală. Politica în Bosnia s-a schimbat și Jihadiștii au fost expulzați.

Al Qaeda și statul islamic cred că toate țările care au fost odată cucerite de către arabii musulmani fac parte din Umma și ar trebui să fie re-cucerite, dar în acest moment acest lucru este doar teorie.

Exista de fapt mai mult forțe: islamiste, grupurile de non-AQ, etc,.

Administrația Obama și-a sporit ajutorul “letal” oferit opoziției în Siria, dar acest lucru nu este încă suficient pentru a inversa echilibrul militar de putere și să facă fata IS și lui Al-Nusrah. Această politică incrementala poate fi descrisă ca “prea puțin, prea târziu”. Acesta este motivul pentru ambasadorul Ford a demisionat.

Unii spun ca mărirea sprijinului letal acordat de SUA a fost, de fapt, mai mult retorica decât reala: suma de 500 milioane dolari promiși de Președintele Obama este supusă aprobării Congresului. Chiar și în cazul aprobării, virările nu vor avea loc înainte de șase până la opt luni. Totuși, s-ar părea ca anumite sume vor fi luate din alte fonduri, dar va fi acest lucru suficient pentru a inversa echilibrul militar de putere?

Probabil, singurul lucru care ar putea mișca administrația Obama este avansarea Statului Islamic în Irak. Situația din Irak ii v-a putea schimba calculele lui Barak Obama și l-ar putea obliga să facă mai mult. În Irak el trebuie să ofere atât sprijin militar rapid cât și să colaboreze cu partidele irakiene, pentru a forma un guvern non-sectarian.

Caracteristici prezente din perspectiva unor percepții

Făcând un tur al analizelor și previziunilor unor organisme de referință în domeniu , putem enumera toate provocările geopolitice și economice viitoare. Cum va fi lumea peste un deceniu, sau două sau mai multe?

Am mai scris despre BRICS și chiar am dezbătut unele teorii care explică modul în care “permisele actualei crizei economice sunt o reproiectare a noii ordini mondiale, deoarece a luat prin surprindere o mulțime de state și le-a permis unora să speculeze punctele slabe ale altora, pentru a se repoziționa ele însele la un alt nivel geopolitic” . Am atras atenția atât asupra obiectivului presupus strategic, cât și asupra caracteristicii premeditate a crizei economice. În opinia mea, importanța acestor mesaje își găsește eco-ul în faptul că această criză a subminat economia statelor emergente.

Este tendința principală declinul Occidentului? Pentru prima dată din secolul al XV-lea și pana acum, țările occidentale își puteau pierde puterea în fata noilor puteri emergente. Acesta era începutul ultimei faze a unui ciclu de cinci secole de dominație occidentală în lume. Chiar dacă Statele Unite vor rămâne una dintre cele mai mari puteri la nivel mondial, își vor pierde ele hegemonia economică în fata Chinei? Nu vor mai urmări ele “hegemonia militară”, așa cum au făcut-o la sfârșitul Războiului Rece (în 1989)? Unele cercetări arată că ne îndreptăm spre o lume multipolară în care noi actori – China, India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud – vor deveni poli regionali solizi și își vor disputa supremația internațională cu Washington-ul și aliații săi – Marea Britanie, Franța, Germania, Japonia. Cifrele arată o tendință de declin a Vestului și se prefigurează că țările occidentale vor merge de la 56% cât au în prezent, la 25% în mai puțin de un deceniu. În mai puțin de două decenii, Occidentul va pierde mai mult de jumătate din predominanță sa economică și una dintre principalele consecințe este că SUA și aliații săi nu vor avea mijloacele financiare să-și asume rolul de jandarm mondial.

Pe de altă parte, se confirmă oare faptul că, China, este o locomotivă mai puternică decât Statele Unite și Europa la un loc, în termeni de populație, PIB, cheltuielile militare și investițiile tehnologice? China se poate baza pe independența sa energetică datorită petrolului și a gazelor de șist. Dar, Statele Unite ale Americii ar putea deveni liderul mondial în producția de petrol pană în 2020, depășind Arabia Saudită,care este liderul mondial actual ceea ce va produce o răsturnare a relațiilor de putere, fără precedent.
Poate părea ciudat, atunci când unii sugerează că, China ar putea intra în recesiune în curând. Cu toate acestea, Jim Walker susține că acest lucru este posibil: “suntem, probabil, pe cale sa vedem China intrând mai degrabă în recesiune decât într-o încetinire a creșterii economice” . În ceea ce privește gândirea scenariului, o astfel de afirmație ridică două întrebări importante. În primul rând, care ar putea fi cauzele unei recesiuni în China? O criză bancară? În al doilea rând, care ar putea fi consecințele unei astfel de recesiuni? Schimbări de politică economică, tulburări sociale și / sau o politică externă mai agresivă? Jim Walker prezice un soc (recesiune și inflație – mai rău decât stagflație). Eu aș înclina mai degrabă pentru o încetinire puternică a creșterii, nu pentru o recesiune, care în cazul în care politicienii vor influenta politica băncii centrale, s-ar putea înrăutăți. Este într-adevăr un risc serios datorat faptului că banca centrală a Chinei continuă să se supună influentelor politice. Zhou Xiaochuan, a fost un guvernator foarte capabil al Băncii Naționale a Chinei, dar a trebuit să se supună politicului: el nu se numără printre cei câțiva, cei mai puternici oficiali chinezi. Nu există semne încă, că noua conducere va acorda mai multă autonomie băncii. Acest lucru privează China de un instrument independent sau autonom de reglementare a ofertei de bani.

Rusia este activă în Organizația de Cooperare de la Shanghai, care este atât o organizație de securitate cât și una economică. Desigur, în Asia Centrală, Moscova și Beijing-ul sunt concurente atât pe plan economic, cât și pe planurile politic și de securitate, dar niciun conflict major nu se prefigurează intre aceștia doi. Naționaliștii ruși promovează “Eurasia”, sub conducerea Rusiei, dar este mai degrabă doar o ideologie decât orice altceva. Normalizarea relațiilor dintre China și India elimina orice potențial dezacord. In cadrul Consiliului de Securitate al ONU, China, aproape invariabil, votează cu Rusia.

Criza din Europa va dura cel putin un deceniu, până în 2023 și nu este sigur dacă UE va fi capabilă să susțină coeziunea. Între timp, China este a doua cea mai mare economie din lume și va deveni, în curând, prima.

Alte țări dintre țările BRICS (Brazilia, Rusia, India și Africa de Sud) se vor instala pe linia a doua și vor intra în concurență directă cu fosta dominantă ca grup – JAFRU (Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie). Pe linia a treia sunt o serie de puteri intermediare, cu puternice date demografice și creșteri ale ratei de creștere economică, și ele pot deveni poli hegemonici și regionali, deoarece tind să fie un grup de influență la nivel mondial, CINETV – Columbia, Indonezia, Nigeria, Etiopia, Turcia, Vietnam.

Un raport al Ramses si alte surse similare spun că, în noul sistem internațional, cei mai mari actori din lume nu vor mai fi țări, ci comunități unite și interconectate, cel puțin prin intermediul internetului și a rețelelor sociale. Influenta Facebook, care va avea peste un miliard de utilizatori sau a Twitter – 800 de milioane – în jocul politic din lume, ar putea fi decisivă. Structurile de putere se vor risipi, datorită accesului universal la astfel de rețele și utilizării de noi tehnologii digitale. Chiar dacă amenințările militare nu se vor agrava, cu un singur click, pericolele vor veni de la entități non-militare.

In acest context, mai trebuie menționat și riscul crescut de conflict în țările în care resursele naturale, cum ar fi apă și sol, sunt foarte limitate și în care populația este foarte tânăra (în timp ce UE are o populație în curs de îmbătrânire).

Eu nu pot să spun cum va fi organizată lumea peste patru secole de acum înainte, dar astăzi și pentru o lungă perioadă de timp, statele-națiune vor rămâne principala formă de organizare socială la scară mondială. Noi forme de comunicare se va dezvolta într-adevăr mai mult și pot să devină mai importante, acum însă, Facebook și Twitter, deși creează legături intre oamenii din toată lumea, nu pot slăbi statele-națiune (acestea pot fi folosite împotriva guvernelor naționale autoritare, dar asta e altă discuție). Tehnologia va continua să fie cel mai important criteriu de diferențiere între state, dar viitoarele state nu vor fi pe Internet, pe Google sau Facebook, chiar dacă acestea vor deține munți de date în timp real și vor avea mai multe informații decât statele-națiune.

Viitorul este rareori previzibil.

Europa între Parlamentul European și Comisia Europeană

Am urmărit campania electorală pentru Parlamentul European, în diferite țări europene. Prea puțin s-a discutat despre unitatea Uniunii, despre rolul acesteia și, prea puțin s-a dat dovadă de cunoașterea rolului instituțiilor europene.

Nici candidații, nici prezentatorii talk-show-urilor, nu au arătat că observă când ceilalți lansează enunțuri care nu au niciun fundament legal nici nu au spus că, pur și simplu, anumite reguli nu se pot impune la nivelul Uniunii, deoarece ar încălca principiul fundamental al liberei circulații a capitalurilor, persoanelor, etc. în întreaga UE. De exemplu, normele UE care reglementează ratele de impozitare – acestea variază de la o țară la alta, iar în afara de federaliști, nimeni nu vrea armonizarea ratelor de impozitare. Astfel, ar trebui să se aleagă: fie rate de impozitare diferite și companiile o vor alege în mod natural pe cea mai mică, fie armonizarea. (Rata de impozitare nu este singurul factor, dar este unul puternic).

O altă critică unanimă, folosită ca temă de campanie, a fost multiplicarea legislației privind standardele. În mod normal, acest lucru nu ar trebui să se întâmple, dar anumite țări continuă să devieze concurența prin impunerea de noi standarde, forțând Comisia Europeană să elaboreze directive de armonizare, care sunt ulterior aprobate de Parlamentul European și de Consiliu. Comisia Europeană poate propune, dar ea nu legiferează: Consiliul o face, sub rezerva că, după Tratatul de la Lisabona, cu aprobarea Parlamentului European.

Rar candidații au arătat ca dețin cunoștințe minime ale legislației UE și a competențelor diferitelor instituții ale UE: cum se așteptă cineva ca cetățenii de rând să înțeleagă ceva?

Eu cred că José Manuel Barroso nu a fost un președinte al Comisiei Europene rău. Cu ceva ani în urmă, Jacques Delors a avut o sarcină mai ușoară, în aceeași postură, el având de-a face cu 15 și nu 28 de țări, și venea din partea unuia dintre cei doi piloni ai UE, Franța, în timp ce Barroso provine dintr-o țară „mai mică”. Acesta s-a înțeles bine cu cei mai multi, dar nu și cu Margaret Thatcher, care credea că acesta are intenții federaliste și dorește crearea unui superstat european, punând astfel în pericol puterile Parlamentului britanic (în condițiile în care nicio țară din Europa nu are o tradiție parlamentară mai veche decât Marea Britanie).

Un președinte puternic la Președinția Comisiei Europene va trebui să se înțeleagă bine cu Germania și Franța (uneori aceste două țări nu sunt de acord, dar, din motive istorice, Germania nu va fi prea agresivă la adresa Franței niciodată), și nu prea prost cu Marea Britanie. Toate statele membre sunt egale cu privire la aspectele importante din UE, dar Germania și Franța sunt mai egale decât alții. În orice caz, nici un președinte al Comisiei nu va fi mult mai puternic decât Consiliul. De obicei, candidații care provin din alte țări decât cele trei menționate mai sus, pot, uneori, să devină mai importanți decât țara din care provin. Paul-Henri Spaak din Belgia este un exemplu interesant: el a fost succesiv de trei ori prim-ministru al Belgiei (1938-1939, 1946 și 1947-1949), primul președinte al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (1946-1947), primul președinte al Adunării Comune a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1952-1954), strămoșul EEC/EC/EU-, primul președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1949-1950), și al doilea secretar general al NATO (1957-1961). Deși nu fără adversari, Jean-Claude Juncker de Luxemburg poate fi, de asemenea, un astfel de exemplu. În acest sens, Judy Dempsey[1] avea dreptate când spunea că personalitatea președintelui Comisiei este un factor important pentru alegerea lui in functie. În același timp, nici un președinte al Comisiei Europene nu-si poate impune voința în fata Germaniei și a Franței, atunci când acestea nu sunt de acord.

In ultima perioadă a avut loc o întreagă discuție pe marginea unei preluări in presa a unei interpretări greșite a ceea ce ar fi declarat David Cameron, cum că acesta ar fi amenintat cu posibila ieșire a tării pe care o reprezintă din Uniunea Europeană – menționez în acest sens articolul cu titlul „Un oficial din Marea Britanie neagă că Cameron a amenințat că Marea Britanie va ieși din UE dacă Juncker este ales”, de Andreas Rinke și Andrew Osborn, pentru The Sun, în iunie 2014[2]. Ceea ce a spus în realitate David Cameron a fost că ar fi nevoie de mai multe  discuții înainte de a-i susține candidatura lui Juncker. Cu alte cuvinte, el vrea niște asigurări că Juncker va lua în considerare cererile Marii Britanii referitoare la anumite modificări în cadrul UE. Dar președintele Comisiei nu are nici o putere pentru a le aproba: acest lucru depinde în totalitate de Consiliul, și concesiile nu vor merge foarte departe. Cameron încearcă doar să-i convingă pe euro-scepticii din partidul său (nu cei din UKIP) de importanta pe care o are.

Juncker s-ar putea să fie ales sau nu, dar (nu l-am auzit pe William Hague discutând foarte mult despre asta) perspectiva lui David Cameron despre ceea ce ar trebui să fie UE nu este sigur că va avea câștigat de cauză. Germania și Franța, fără de care Consiliul nu face nimic, se vor opune oricărei propuneri care ar conduce la slăbirea instituțiilor UE. Tot ceea ce Cameron poate spera este că acestea nu vor fi întărite și mai mult în direcția de centralizare.

S-a vehiculat în ultima perioada și un zvon cum ca Chrisitine Lagarde ar fi fost o opțiune pentru președinția Comisiei Europene. Au existat voci care spun că Angela Merkel, Cancelarul Germaniei ar prefera-o pe directorul general al FMI, Christine Lagarde, pe această poziție, în conditiile în care aceasta ar accepta. Deși este de centru-dreapta – ea a fost Ministru de Finanțe, în guvernarea Nicolas Sarkozy – Christine Lagarde, ar avea sprijinul francez pentru simplul motiv că este franțuzoaică, și cel mai probabil sprijinul britanic pentru opiniile sale despre piața liberă. Nu se știe dacă toți membrii Consiliului UE s-ar opune candidaturii ei și dacă ea ar fi aprobată de Parlamentul European. Socialiștii Europeni, cu toate acestea, ar fi puțin probabil să se opună unui candidat susținut de către socialiștii francezi, precum și de către grupul PPE de centru-dreapta. Cu toate acestea, este posibil ca atât extrema dreaptă cât și extrema stângă sau Verzii sa se opună candidaturii ei. Aparent, Christine Lagarde nu este interesată de poziția de Președinte al Comisiei Europene sau, cel puțin o preferă pe cea de la FMI, iar cancelarul Angela Merkel îl susține acum pe Jean-Claude Juncker al Luxemburgului, al cărui punct forte este o experiență vastă în UE, inclusiv în calitate de președinte al Euro-grupului. Competitia va fi, în acest caz, între Juncker și Martin Schulz, din Germania.

Extrema dreaptă este de așteptat să il ajute pe Schulz să câștige, deoarece Juncker reprezintă pentru ei tot ceea ce urăsc mai mult: integrarea europeană și euro. Schulz, ale cărui puncte de vedere europene sunt departe de cele ale Juncker, este susținut de Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților în timp ce Juncker ar trebui să obțină votul Conservatorilor și al Reformiștilor Europeni. Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) il va sprijini Guy Verhofstadt din Belgia, dar poate trece la Juncker în turul doi sau a trei, în timp ce Alianța Verzilor-Liberă Europeană (Greens-EFA), ar trebui să-l sprijine în cele din urmă pe Schulz.

Un aspect particular este acela ca Schulz nu este iubit in cadrul alianței euro-atlantice datorită eforturilor sale din trecut pentru a sprijini un organism european de apărare separat de NATO. Dar cu evenimentele din Ucraina este puțin probabil să se ridice subiectul în viitorul apropiat și, în orice caz, Parlamentul European are puțină putere în acest sens el, în comparație cu Consiliul UE.

Deocamdată, as spune că principalul învingător în alegerile pentru PE nu a fost extrema dreapta, ci absenteismul. În alegerile naționale extrema-dreapta nu va mai avea asa un scor, chiar dacă această dimensiune va fi un pic mai mare decât înainte. Ceea ce va învinge extrema dreaptă (și extrema stângă, care a câștigat în Grecia) este redresarea economică a UE. Dar partidele pro-UE ar trebui să explice mai bine beneficiul unității UE și să se oprească din a da vina pe Bruxelles pentru propriile decizii.

Se pare că David Cameron este acum izolat, iar JC Juncker va primi postul. PPE îl susține pe Juncker, și este puțin probabil ca Angela Merkel sa meargă împotriva lor. S-ar putea spune că Martin Schultz iese din cursă căci, in 20 iunie, Angela Merkel a ajuns la un acord cu partenerii săi de coaliție. Susținătorii de centru-dreapta ai lui Merkel vor vota în Parlament pentru ca Schulz să rămână președinte al PE pentru un al doilea mandat, în timp ce Juncker va primi postul de la Comisia Europeană.

Social-democrații germani o vor sprijini pe Angela Merkel să-l numească Guenther Oettinger, un creștin-democrat, în calitate de comisar.

Angela Merkel a spus clar că-l va sprijini pe Juncker în fața opoziției feroce britanice.

“Cu siguranță nu vom ajunge la o decizie unanimă cu privire la acest subiect”, a spus Angela Merkel, “dar vrem să se opereze în spirit european și asta înseamnă că vom fi atenți la ceea ce spune Marea Britanie, în special cu privire in cadrul… programului de lucru al Comisiei. În cazul în care grupul Socialist din Parlamentul European îl nominalizează pe Martin Schulz pentru președinție, secțiunea germană a PPE îl va sprijini pe Schulz pentru această poziție. Pentru prima dată în acest an, PE va putea să-și propună candidatul la președinția Comisiei, dar Consiliul nu este obligat să accepte această alegere și ei vor să-și propună propriul candidat, probabil pe Juncker. Acesta din urmă va trebui ulterior să primească aprobarea Parlamentului European.”[3] 

Săptămâna trecută a fost făcut un sondaj pan-european, de către Ipsos-Mori, care a arătat ca 60% dintre europenii cu vârsta de vot nu au auzit nici de Juncker nici de Schultz.[4] 

Asa cum Yogi Berra spunea, “Nu s-a terminat, până nu s-a terminat.”

“US Treasury Sanctions Additional Individuals For Threatening The Territorial Integrity Of Ukraine”

“The U.S. Department of the Treasury on June 20 sanctioned seven separatists in Ukraine responsible for or complicit in actions or policies that threaten the peace, security, stability, sovereignty, or territorial integrity of Ukraine, and/or asserting governmental authority over a part or region of Ukraine without the authorization of the Government of Ukraine. These actions were taken pursuant to Executive Order (E.O.) 13660. 

“The United States will continue to take action to hold accountable those persons engaged in efforts to destabilize Crimea and eastern Ukraine,” said Under Secretary for Terrorism and Financial Intelligence David S. Cohen. “These individuals have all contributed to attempts to illegally undermine the legitimate government in Kyiv, notably by falsely proclaiming leadership positions and fomenting violent unrest.” 

Vyacheslav Ponomaryov, a separatist leader, has declared that the rebels have adopted a “take-no-prisoners” approach with future clashes with the Ukrainian security forces, claiming his men will “kill them all.” He also publically claimed his men would take all necessary measures to disrupt the Ukrainian elections in May. Ponomaryov is the former self-proclaimed “people’s mayor” of Slovyansk who declared himself mayor after leading a group of armed separatists in an assault on the Slovyansk mayor’s office in April. The town of Slovyansk has since become one of the centers of the separatist movement, and has been taken over by armed pro-Russia rebels. 

Denis Pushilin is a leader of a group calling itself the “Donetsk People’s Republic,” which has seized government buildings across eastern Ukraine, declared itself to be a sovereign state, and requested that it be allowed to join the Russian Federation. Pushilin has overseen an uprising that has seized town halls, police stations, and other buildings in towns across Ukraine’s Donetsk region. Pushilin stated that he and his followers would not release the buildings they seized until the Ukrainian government vacated its government buildings and the Donetsk region got an independence referendum. At a May press conference, Pushilin also stated that civilian and military authorities independent of Kyiv would be formed in the Donetsk region following the results of the illegitimate referendum on the region’s status in May. He further stated that the presence of any Ukrainian military remaining in the Donetsk region after the announcement of the referendum’s results would be considered illegal. 

Andrey Purgin describes himself as the co-head of a council running the separatist government in Donetsk. He advocated for the illegitimate May referendum and the federalization of Ukraine and took part in the storming of the Donetsk regional administration building earlier this year. Purgin founded the pro-Russian “Republic of Donetsk” organization in December 2005. The group’s activities were forbidden by a Ukrainian court, which considered them to be directed at the territorial disintegration of Ukraine. 

Igor Girkin (who is also known as Igor Strelkov) is the self-described “commander-in-chief of the Donetsk People’s Republic” who controls a group of armed separatists in Slovyansk. Girkin is responsible for the abduction of military observers in Ukraine, and an attack on the Slovyansk Internal Affairs Administration and the 25th Air Mobile Brigade from whom he stole a large cache of weapons. [He is a Russain -GRM]. 

Valery Bolotov has proclaimed himself governor of the separatist-controlled Luhansk region and has publically declared war on the government in Kyiv. Bolotov took direction from Girkin to hold a sham referendum in Luhansk in May.

Sergei Menyailo is the de facto “acting governor” of Sevastopol. He assisted in the formation of Sevastopol’s self-defense squads, which played a key role in facilitating Russia’s occupation of the Crimea region of Ukraine and were later entered into the ranks of the Russian military. Menyailo is part of a commission established to ensure the effectiveness of Russian federal executive bodies in Crimea.

Valery Kaurov is the self-described “president of Novorossiya” and has called on Russian President Vladimir Putin to deploy troops to the territory described as Novorossiya. He has supported separatist activities in Ukraine’s Donetsk andLugansk territories.

As a result of these June 20 actions, any assets of the individuals designated here that are within U.S. jurisdiction must be frozen. Additionally, transactions by U.S. persons or within the United States involving the individuals designated today are generally prohibited.

Identifying Information

Name: Vyacheslav Ponomaryov 

AKA: Vyacheslav Ponomarev 
AKA: Vachislav Ponomaryov 
DOB: 2 May 1965

Name: Denis Pushilin 
AKA: Denis Pushylin 
AKA: Denys Pushylin 
AKA: Denis Volodymyrovych Pushylin 
POB: Makeevka, Ukraine 
DOB: 9 May 1981

Name: Andrey Yevgenyevich Purgin 
AKA: Andrei Purgin 
AKA: Andrej Purgin 
AKA: Andriy Purgin 
AKA: Andriy Purgyn 
AKA: Andriy Purhin 
DOB: 26 Jan, 1972

Name: Igor Vsevolodovich Girkin 
AKA: Igor Strelok 
AKA: Igor Ivanovich Strelkov 
AKA: Ihor Strelkov 
DOB: 17 Dec 1970 
Citizenship: Russian 
Passport: 4506460961 
Address: Shenkurskiy Passage (Proyezd), House 8-6, Apartment 136, Moscow, Russia

Name: Valery Bolotov 
AKA: Valeriy Bolotov 
AKA: Valeri Bolotov 
DOB: 1970 
Alt DOB: 1971

Name: Sergei Ivanovich Menyailo 
AKA: Sergei Menyailo 
AKA: Sergey Menyailo 
DOB: 22 Aug 1960 
POB: Alagir, North Ossetia, Russia 
Title: Acting Governor of Sevastopol

Name: Valery Vladimirovich Kaurov 
AKA: Valerii Volodymyrovych Kaurov 
AKA: Valery Kaurov 
AKA: Valeriy Kaurov 
DOB: 2 Apr 1956 
POB: Odessa, Ukraine”


See it here:

B-2 Stealth Bombers

Two B-2 Spirit stealth bombers will be based for a “short-term deployment” at Fairford, a Royal Air Force base in England 90 miles west of London.

B-2 stealth bombers have been employed in Europe during the 1999 operation against Serbia, but they were operating at the time from Whiteman Air Force Base, in the continental U.S., on round-trip missions that averaged 30 hours in duration.

B-2s have been sent in the past to the U.S. base on the Pacific island of Guam. They have also operated during Operation Iraqi Freedom, according to the U.S. Air Force, from an undisclosed “forward operating location,” possibly the island of Diego Garcia in the Indian Ocean. They have also taken part in operation Enduring Freedom, bombing targets in Afghanistan.

The U.S. has 20 B-2As Spirit, made by Northrop Grumman Corporation. With a crew of two, they have a range of about 6,000 miles or 10,000 kilometers without in-flight refueling and can carry up to 50,000 lbs (23 metric tons) of bombs and missiles, both conventional and nuclear. The entire fleet is based permanently at Whiteman Air Force Base in Missouri.

Some interpret the temporary basing of two B-2 Spirit in England as a message to Russia.

Google Spain SL, Google Inc. v Agencia Española de Protección de Datos, Mario Costeja González

The full text of the ruling isn’t available yet, but the Court has posted a lenghty press release that says:

“Judgment in Case C-131/12, Google Spain SL, Google Inc. v Agencia Española de Protección de Datos, Mario Costeja González

“An internet search engine operator is responsible for the processing that it carries out of personal data which appear on web pages published by third parties.

“Thus, if, following a search made on the basis of a person’s name, the list of results displays a link to a web page which contains information on the person in question, that data subject may approach the operator directly and, where the operator does not grant his request, bring the matter before the competent authorities in order to obtain, under certain conditions, the removal of that link from the list of results

“An EU directive (1) has the objective of protecting the fundamental rights and freedoms of natural persons (in particular the right to privacy) when personal data are processed, while removing obstacles to the free flow of such data.

“In 2010 Mario Costeja González, a Spanish national, lodged with the Agencia Española de Protección de Datos (Spanish Data Protection Agency, the AEPD) a complaint against La Vanguardia Ediciones SL (the publisher of a daily newspaper with a large circulation in Spain, in particular in Catalonia) and against Google Spain and Google Inc. Mr Costeja González contended that, when an internet user entered his name in the search engine of the Google group (‘Google Search’), the list of results would display links to two pages of La Vanguardia’s newspaper, of January and March 1998. Those pages in particular contained an announcement for a real-estate auction organised following attachment proceedings for the recovery of social security debts owed by Mr Costeja González.

“With that complaint, Mr Costeja González requested, first, that La Vanguardia be required either to remove or alter the pages in question (so that the personal data relating to him no longer appeared) or to use certain tools made available by search engines in order to protect the data. Second, he requested that Google Spain or Google Inc. be required to remove or conceal the personal data relating to him so that the data no longer appeared in the search results and in the links to La Vanguardia. In this context, Mr Costeja González stated that the attachment proceedings concerning him had been fully resolved for a number of years and that reference to them was now entirely irrelevant.

“The AEPD rejected the complaint against La Vanguardia, taking the view that the information in question had been lawfully published by it. On the other hand, the complaint was upheld as regards Google Spain and Google Inc. The AEPD requested those two companies to take the necessary measures to withdraw the data from their index and to render access to the data impossible in the future. Google Spain and Google Inc. brought two actions before the Audiencia Nacional (National High Court, Spain), claiming that the AEPD’s decision should be annulled. It is in this context that the Spanish court referred a series of questions to the Court of Justice.

“In today’s judgment, the Court of Justice finds, first of all, that by searching automatically, constantly and systematically for information published on the internet, the operator of a search engine ‘collects’ data within the meaning of the directive. The Court considers, furthermore, that the operator, within the framework of its indexing programmes, ‘retrieves’, ‘records’ and ‘organises’ this balance may however depend, in specific cases, on the nature of the information in question and its sensitivity for the data subject’s private life and on the interest of the public in having that information, an interest which may vary, in particular, according to the role played by the data subject in public life.

“Finally, in response to the question whether the directive enables the data subject to request that links to web pages be removed from such a list of results on the grounds that he wishes the information appearing on those pages relating to him personally to be ‘forgotten’ after a certain time, the Court holds that, if it is found, following a request by the data subject, that the inclusion of those links in the list is, at this point in time, incompatible with the directive, the links and information in the list of results must be erased. The Court observes in this regard that even initially lawful processing of accurate data may, in the course of time, become incompatible with the directive where, having regard to all the circumstances of the case, the data appear to be inadequate, irrelevant or no longer relevant, or excessive in relation to the purposes for which they were processed and in the light of the time that has elapsed. The Court adds that, when appraising such a request made by the data subject in order to oppose the processing carried out by the operator of a search engine, it should in particular be examined whether the data subject has a right that the information in question relating to him personally should, at this point in time, no longer be linked to his name by a list of results that is displayed following a search made on the basis of his name. If that is the case, the links to web pages containing that information must be removed from that list of results, unless there are particular reasons, such as the role played by the data subject in public life, justifying a preponderant interest of the public in having access to the information when such a search is made.

“The Court points out that the data subject may address such a request directly to the operator of the search engine (the controller) which must then duly examine its merits. Where the controller does not grant the request, the data subject may bring the matter before the supervisory authority or the judicial authority so that it carries out the necessary checks and orders the controller to take specific measures accordingly.” 
(1) Directive 95/46/EC of the European Parliament and of the Council of 24 October 1995 on the protection of individuals with regard to the processing of personal data and on the free movement of such data (OJ 1995 L 281, p. 31).